Maritimo Constanta!
Published On: mie, Mar 19th, 2014

Dimensiuni istorico-juridice ale paşaportului românesc 1946 – 1990

Maritimo Constanta!

pasaportPrivind retrospectiv şi cu respect pentru adevărul istoric, se poate afirma cu deplin temei că documentele de călătorie româneşti aflate în circulaţie până la instaurarea puterii comuniste au reprezentat simboluri şi însemne ale monarhiei, regimului constituţional democratic şi nu în ultimul rând a dreptului la libera deplasare şi circulaţie peste frontierele naţionale, iar prima lege modernă care i-a conferit notorietatea a fost aprobată în legislativul ţării la 19 martie 1912 (Magazin istoric nr. 5/2012).

În noua realitate politică, paşaportul s-a constituit într-un element de structură şi o parte componentă a mecanismului administrativ de control şi monitorizare a trecerilor peste graniţe a persoanelor, dar în special al călătoriilor cetăţenilor români în stăinătate. Acest angrenaj a fost creat printr-un set de reglementări şi directive emise la nivel guvernamental, cât şi departamental de către partidul aflat la putere, prin aparatul de constrângere şi represiune a securităţii şi miliţiei. Majoritatea acestor normative nu au fost date publicităţii, având, de cele mai multe ori un caracter secret şi de uz intern.

Se poate aprecia că in evoluţia sa, regimul juridic al paşaportului românesc, după instaurarea noului regim politic impus de către puterea comunistă, a cunoscut trei etape de exprimare şi materializare, acestea rezonând în permanenţă cu interesele politice, economice şi sociale, în contextul momentelor de construcţie a statului totalitar. Prima perioadă se identifică cu crearea unui sistem legislativ si normativ restrictiv şi expresiv, privind călătoriile şi deplasările peste frontieră în diferite scopuri (oficial, turistic, particular, emigrare). Totodată, s-a fundamentat organizarea instituţională atât în plan central, cât şi teritorial a formaţiunilor administrative cu responsabilităţi în materie de eliberare paşapoartelor. În a adoua etapă asistăm la perfecţionarea şi articularea coerentă a componentelor întregii structuri legislative şi instituţionale din domeniul paşapoartelor şi vizelor, în consens cu evoluţiile politice, economice şi sociale. Ultima perioadă a corespuns cu adaptarea mecanismelor normative la provocările războiului rece şi problemelor interne tot mai acute , cât şi tendinţelor şi modificărilor din sfera realităţii geopolitice, a relaxării şi destinderii atmosferei internaţionale, datorate declanşării dialogului în cadrul procesului de cooperare şi securitate la nivel european, de la Helsinki din august 1975.

Edificiul juridico-administrativ al paşaportului românesc din perioada comunistă s-a construit şi sprijinit pe mai mulţi piloni, dintre care enumerăm: crearea şi înfiinţarea de instituţii şi comisii speciale ce avea în răspundere analiza, trierea şi aprobarea cererilor depuse pentru obţinerea documentelor de călătorie; schimbarea periodică formatului, imprimatului, modelelor şi caracteristicile de fond şi formă a actelor de trecere a frontierei; introducerea în activitatea de eliberare a paşapoartelor a obligativităţii avizelor (aprobărilor) ce trebuiau emise de către organele securităţii şi miliţiei în funcţie de calitatea persoanei, scopul călătoriei, ţara de destinaţie, antecendentele persoanei, etc; instituirea mai multor tipuri de vize (ieşire-inapoiere, ieşire-intrare, intrare-ieşire) ca mijloc obligatoriu de supracontrol la frontieră pentru toţi cetaţenii români şi stăini; introducerea în uzul autorităţilor emitente a paşapoartelor cât şi a celor ce efectuau controlul graniţei a taloanelor de evidenţă intrare-ieşire, de ieşire definitivă, etc; acordarea vizelor în străinătate pentru străini de către misiunile deplomatice sau oficiile consulare prin folosirea în mod cifrat (codificat) a aşa ziselor indicative ce erau comunicate în timp util organelor de frontieră; păstrarea paşapoartelor la instituţiilor emitente, la ministere în cazul paşapoartelor de serviciu şi diplomatice, etc.

Se poate concluziona că pe parcursul perioadei de instaurare şi consolidare a regimului comunist, statutul juridic conferit paşaportului şi-a păstrat dimensiunile şi conţinutul selectiv şi restrictiv al libertăţii de mişcare şi dreptului de a pleca temporar sau definitiv din ţară şi de întoarcere (repatriere) fără nici o oprelişte. Acesta a cunoscut în decursul timpului, perioade de relaxare sau înăsprire, iar un adevăr la timpul trecut ne face să afirmăm că deţinerea unui paşaport nu era un drept al cetăţeanului, ci un privilegiu acordat de statul totalitar ca recompensă celor loiali, ataşaţi şi devotaţi cauzei socialismului, iar toate condiţionalităţile statuate în procedurile de obţinere a paşapoartelor au asigurat constant această realitate.

Premergător perioadei de instalare a noului regim, guvernul condus de Generalul Constantin Sănătescu (1885-1947) a emis la 4 noiembrie 1944 prin subsecretarul de stat pentru siguranţă publică General Virgil Stănescu decizia nr. 27699-3. În motivarea apariţiei acestei reglementări ministeriale, se preciza intr-un mod concis „că în împrejurările actuale măsurile de supraveghere a oricărei treceri peste frontieră în şi din ţară necesită un control sever şi o atenţie deosebită”.

Pentru materializarea acestor obiective, s-a dispus instituirea unei comisii pe lângă Direcţiunea Generală a Poliţiei împuternicită cu luarea de măsuri privind: cererile cetăţenilor români sau protejaţilor români din toată ţara, pentru obţinerea de paşapoarte de orice categorie sau certificate de călătorie; solicitările de intrare şi şedere în ţară a supuşilor stăini, profesionişti sau neprofesionişti; cererile tuturor cetăţenilor români domiciliaţi în stăinătate, de a se prelungi valabilitatea paşapoartelor sau de a li se acorda vize de intrare în ţară, conform instrucţiunilor în vigoare. Tot în responsabilitatea acestei comisii se află şi abilitarea ei de a stabili normele după care aviza aceste solicitări, precum şi instrucţiunile ce urmau să fie date organelor de execuţie.

Scopul mascat, respectiv deghizat al acestei deciziuni emisă în plină perioadă de conflict armat, era acela de a institui un mecanism de control şi blocare a părăsirii teritoriului naţional de către cei ce se sustrăgeau obligaţiilor militare, de cei vinovaţi de crime de război sau alte fapte grave ce au afectat capacitatea de apărare a ţării.

Din comisia înfiinţată făceau parte: directorul general al poliţiei; delegatul Marelui Stat Major; delegatul Ministerului Afacerilor Străine; delegatul Serviciului Special de Informaţii; delegatul Prefecturii Poliţiei Capitalei; seful Serviciului Controlul Stăinilor şi şeful Serviciului paşapoarte. Decizia a intrat în vigoare cu efecte retroactive începând cu 1 noiembrie 1944. Această entitate instituţională se va transforma după anul 1948 succesiv, în Secretariatul Comisiei Paşapoarte, Vize şi Repatrieri şi Comisia Guvernamentală de Vize şi Paşapoarte.

La baza construcţiei noului regim juridic al călătorilor în străinătate impus de puterea comunistă prin guvernarea lui Dr. Petru Groza (1884-1958) a fost pus „Decretul –Lege nr. 3003 din 14 octombrie 1946 pentru reglementarea eliberării paşapoartelor”. Acest act normativ conţinea în structura sa doar 8 articole, redactate la modul imperativ şi cu referiri de abrogare expresă a dispoziţiunilor legale aflate în vigoare sub imperiul legii paşapoartelor din 1912 şi cu modificările din anul 1932 şi 1941, însă fără nominalizarea expresă a acesteia, folosindu-se sintagma; „orice dispoziţiuni contrare sunt şi rămân abrogate.”

Normele din decret au fost concise şi vizau competenţele autorităţilor mandatate să analizeze, să hotărască şi să dispună eliberarea şi prelungirea diferitelor tipuri de paşapoarte. Dacă până la apariţia acestei reglementări paşapoartele obişnuite (simple) erau eliberate în ţară de către birourile de paşapoarte din cadrul prefecturilor, cu excepţia oraşului Bucureşti şi Iaşi, în care acest atribut era materializat de Prefecturile de Poliţie, după publicarea acestuia, acest rol era dat în sarcina Direcţiei Generale a Poliţiei, chestorilor şi şefilor de Poliţie din oraşele capitale de judeţe.

Paşapoartele diplomatice destinate funcţionarilor din Ministerul Afacerilor Străine erau emise de către acel minister, iar celelalte paşapoarte diplomatice şi de serviciu destinat altor demnitari cădea în sarcina Preşedenţiei Consiliului de Miniştri.

La unul dintre articole, se prevedea că „intrarea şi ieşirea din ţară cu orice fel de paşaport se va face numai cu autorizarea specială a Ministerului Afacerilor Interne”. Prin această normă s-a statuat şi introdus instituţia „vizei”, inovaţie ce a privat libertatea de mişcare a românilor până în anul 1989.

Până la abolirea monarhiei si proclamarea Republicii Populare Române, în decembrie 1947, modelele şi imprimatele de paşaport, cât şi a altor documente de călătorie erau cele aflate în uzul curent din perioada interbelică.

Schimbarea formei de guvernământ a statului cât şi a titulaturii sale a dus implicit şi la adaptarea noului format, însemnele statale, culoarea coperţilor, conţinutul paginilor, cât şi a elementelor caracteristice de formă şi conţinut. Până la tipărirea şi confectionarea noilor tipuri de paşaport (diplomatic, serviciu, simplu) s-au eliberat în continuare modelele existente deja în circulaţie din anul 1932 „tip regal” care însă aveau aplicate peste înscrisurile „Regatul României” o eticheă cu antetul „Republica Populară Română”, acesta fiind cunoscut şi sub numele de paşaport tranzitoriu. La această modalitate şi procedură s-a recurs şi din 1989 până în anul 1994, când s-a confecţionat şi pus în uz noul paşaport cu titulatura şi stema actuală a României.

Primele paşapoarte model „Republica Populară Română” (diplomatice, serviciu, simple) au fost puse în circulaţie începând cu prima lună a anului 1948, acestea având dimensiunea 14,5×10 cm, coperţi de carton pânzat, de culoare vişinie, maro şi roşu, cu stema ţării aplicată prin plasare in relief pe prima copertă, înscrisurile erau realizate în auriu, iar fonta de siguranţă şi filigranul aveau imprimate desene geometrice. Conţineau un număr de 44 de pagini şi era tipărit în limbile: română, rusă şi franceză.

Semnarea actului de abdicare de către Regele Mihai I a constituit un act de forţă ce a deschis drumul unor schimbări profunde şi de esenţă ce vor marca şi afecta fiinţa şi conştiinţa poporului român pe parcursul mai multor decenii.

Relatările din acea vreme au consemnat că suveranul român împreună cu personalul însoţitor al Casei Regale au părăsit în noaptea de 4 ianuarie domeniul de la Săvârşin, îndreptându-se spre punctul de frontieră Curtici. Ajunşi în această gară de frontieră terminus de pe teritoriul României, după procedurile şi formalităţile de control impuse de către autorităţile poliţieneşti, atât regelui cât şi personalului din suită, li s-au înmânat paşapoartele de către reprezentantul guvernului. Paşaportul diplomatic al Majestăţii Sale era model nou, având numărul 888, eliberat de Ministerul afacerilor Externe la 2 ianuarie 1948, iar la rubrica numelui şi prenumelui era trecut „Mihai de Hohenzollern Sigmaringen” fără altă menţiune. Reginei mamă i s-a eliberat paşaportul nr. 881, la data de 2.01.1948, figurând în acesta doar cu numele de Elena Schleswig Holstein. Faţă de modul cum au fost completate şi emise paşapoartele familiei regale, regele Mihai I şi-a manifestat în diferite ocazii şi împrejurări nemulţumirile şi indignarea faţă de atitudinea total lipsită de respect faţă de monarhiei. Ceilalţi membri ai Casei regale au posedat paşapoarte simple cu titulatura R.P.R. Pentru a nu întâmpina greutăţi pe parcursul tranzitului până în Elveţia, noile autorităţi de la Bucureşti au intervenit pe lângă legaţiile Austriei şi Ungariei, ţări aflate sub control sovietic, pentru acordarea vizelor corespunzătoare de tranzit, fără însă a face aceleaşi demersuri pe lângă misiunea diplomatică elveţiană de obţinere a vizelor de intrare în această ţară, a cantoanelor, fapt ce l-a nemulţumit profund pe fostul suveran.

Pilonii legislaţiei paşapoartelor în noul regim

Instaurarea dictaturii comuniste începând cu anul 1948, a declanşat la nivelul sistemului legislativ, social, administrativ şi instituţional profunde schimbări şi transformări, ce au afectat societatea şi lumea românească mai bine de 50 de ani. Pentru realizarea unui control riguros şi monitorizare eficientă s călătoriilor în străinătate a cetăţenilor români, în toamna anului 1948 apare Decretul nr. 239 din 15 septembrie „asupra actelor de călătorie pentru străinătate”.

Acest normativ instituie noul cadru de reglementare a paşapoartelor româneşti (diplomatic, serviciu, obişnuit) în conformitate cu realităţile politice şi sociale ale momentului, abrogând întregul cadru legislativ din perioada monarhiei. Este structurat pe 7 capitole şi insumează 26 articole şi a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 215 din 16 septembrie 1948.

În primele articole erau definite actele de călătorie, efectele lor juridice şi categorisirea acestora: paşaportul obişnuit (simplu), paşaportul diplomatic, paşaportul de servicu, paşaportul colectiv, certificatul de călătorie, certificatul de repatriere şi biletul de trecere a frontierei. Erau prevăzute şi instituţiile competente să emită aceste tipuri de acte de trecere a frontierei, avându-se în vedere calitatea şi domiciliul persoanei, scopul şi durata călătoriei, cât şi ţara de destinaţie. Un număr semnificativ de prevederi vizau aspecte privind valabilitatea paşapoartelor, respectiv prelungirea şi extinderea acestora pentru alte ţări. Capitolul V cuprindea reglementări referitoare la categoriile de persoane ce puteau beneficia de pesesia paşapoartelor diplomatice şi de serviciu.

Pentru a urmări şi controla cât mai riguros şi constant deplasările peste graniţă a cetăţenilor şi protejaţilor români, a fost introdusă în practica călătoriilor externe „certificatul de călătorie”, acestuia conferindu-i-se o valabilitate limitată (1, 3, 6 luni) pentru o călătorie dus-întors şi un număr restrâns de ţări. Încălcarea sau nerespectarea condiţiilor impuse la eliberarea şi uzul acestuia erau supuse sancţiunilor, ducând până la retragerea cetăţeniei române.

Toate solicitările de prelungire în ţară sau în străinătate a valabilităţii documentelor de trecere a frontierei erau avizate de Ministerul Afacerilor Interne care la acea vreme avea în organigrama sa funcţionala atât securitatea, cât şi miliţie. Un capitol important era consacrat regimului şi instituţiei vizei ce era aplicată în mod obligatoriu pe toate actele de călătorie eliberate atât românilor cât şi străinilor, indiferent de calitatea persoanei şi durata deplasărilor oficiale sau private.

După apariţia acestui decret şi pâna la schimbarea de regim din 1989, simpla posesie a unui document de trecere a graniţei nu conferea automat şi dreptul de a pleca temporar sau definitiv din ţară fără ca titularul acestuia să aibă aplicată viza de ieşire-înapoiere, ieşire, întoarcere sau tranzit acordată de organele abilitate ale Ministerului Afacerilor Interne sau a Ministerului de Externe. Această obligativitate era impusă în primul rând cetăţenilor români, dar şi străinilor, indiferent de domiciliu.

Dacă până la intrarea în vigoare a acestor norme, unii cetăţeni români proveniţi din toate categoriile socio-profesionale şi politice cu atitudini potrivnice noii ordini sociale şi politice au reuşit să părăsească ilegal ţara mai lesnicios, după această dată, filtrul şi sita verificărilor organelor de securitate au făcut aproape imposibil obţinerea de paşapoarte, fie ele chiar şi false ori falsificate. Alternativa la acest regim restrictiv, uneori chiar opresiv a constant în opţiunea trecerilor frauduloase şi clandestine peste frontierele de uscat, fluviale sau maritime, însă cu riscuri şi consecinţe dramatice atât în plan individual, cât şi al familiei.

În finalul textului erau prevăzute sancţiunile aplicabile celor ce încălcau dispoziţiile decretului, fie ei posesori de paşapoarte sau funcţionari cu atribuţii în acest domeniu. Acestea erau foarte aspre, mergând de la pedeapsa închisorii, cuprinsă între 1, 3 şi până la 10 ani, cumulată cu amnezi cuprinse între 20.000-200.000 lei.

Totodata, prin acest act normativ au fost abrogate: Legea din 21 martie 1921; Decretul lege nr. 1023 din 23 noiembrie 1941 şi Legea nr. 808 din 16 octombrie 1946 şi regulamentele emise în baza lor. Potrivit acestui decret au fost concepute şi aprobate noile machete ale modelelor şi imprimate ale paşapoartelor româneşti: coperta celui diplomatic avea culoarea maro închis, a paşaportului de serviciu maro deschis, iar a celui simplu culoarea roşie. Caracteristicile de fond, formă şi culoare ale documentelor de călătorie s-au păstrat până în iunie 1964, când Ministerul afacerilor Interne şi cel de Externe, de comun acord, au stabilit şi guvernul a aprobat tipărirea noilor modele de paşapoarte.

Sfarsitul anului 1957 a reprezentat si consemnat un alt moment de referinta in evolutia regimului de reglementare a pasaportului romanesc. Astfel, la 14 noiembrie, Prezidiul Marii Adunari Nationale, a aprobat Decretul nr. 548 privind “autorizarea Consiliului de Ministrii de a reglementa eliberarea actelor de calatorie”. Potrivit prevederilor de la articolul 1, guvernul roman prin hotarari proprii stabilea tipurile actelor de calatorie pentru strainatate, vizele ce urmau a fi aplicate in acestea, organele autorizate sa le emita si un in ultimul rand normele cu privire la conditiile, procedurile si formalitatile ce se derulau in aceasta materie. Se poate afirma ca acest normativ a deschis calea abordarii si aplicarii mai temeinice si riguroase a aspectelor juridice ce interesau problematica pasapoartelor si vizelor.

Cateva zile mai tarziu, la 22 noiembrie 1957 Consiliul de Ministri aproba prin Hotararea nr. 1830 “Regulamentul privind normele de eliberare a actelor de calatorie pentru strainatate si acordarea vizelor de intrare, intrare-iesire, iesire, iesire-inapoiere, tranzit si dublu tranzit prin R.P.R.”

Potrivit dispozitiilor preliminare cuprinse in acest normativ “intrarea, iesirea sau tranzitul prin R.P.R. a cetatenilor romani si straini se face in baza unui act de calatorie si a unei vize de calatorie acordata de autoritatile R.P.R.”

Regulamentul cuprindea 51 de articole organizate si structurate in 9 capitole si se refereau in special la urmatoarele aspecte: plecarea in strainatate a cetatenilor romani in interes oficial; deplasarea peste frontiera a romanilor si persoanelor fara cetatenie stabiliti in Romania in interes personal; plecarea in exterior a strainilor domiciliati in tara noastra in interes privat; intrarea in Romania a strainilor in calitate de persoane oficiale cat si a altor invitati; intrarea pe teritoriul national a strainilor pe timp limitat sau definitiv, cat si a romanilor cu domiciliul in strainatate; tranzitul prin teritoriul national precum si intrarea in Romania a cetatenilor romani si straini cu autovehicule.

Inceputul perioadei de relaxare si de mai mare transparenta a regimului conditiilor si procedurilor vizand statutul pasapoartelor, se poate considera ca fiind partea a doua a anului 1963, odata cu aparitia Hotararii Consiliului de Ministri nr. 250 din 13 iulie “privind aliberarea documentelor si acordarea vizelor pentru trecerea frontierei de stat a R.P.R., precum si organizarea si functionarea punctelor de control pentru trecerea frontierei de stat”. Reglementarile acesteia si-au produs efectele juridice pana in 30 mai 1964, cand au fost abrogate prin HCM nr. 311.

Acest din urma act normativ cuprindea în structura sa majoritatea textelor din HCM nr. 250, insa cu unele modificari si completari generate de trecerea punctelor de control frontiera din subordinea Comandamentului Trupelor de Graniceri (M.F.A.) in organigrama Directiei a II-a (contraspionaj) din Ministerul de Interne, la data de 1 iunie 1964, prin H.C.M. nr. 258 din 26 mai. Este relevant si lesne de inteles interesul din acel moment al legiuitorului in a cumula in aceeasi hotarare prevederi referitoare la pasapoarte, vize si regimul de functionare a punctelor de control de la granitele tarii. Conexiunea problematicilor de reglementare a acestor aspecte rezidă din faptul ca o supraveghere permanenta si riguroasa a emiterii pasapoartelor si vizelor necesare calatoriilor interantionale nu se putea realiza constant fara instituirea unui mecanism eficace si unitar de control la frontiere, cat si a unei legaturi biunivoce calificate intre componentele Ministerului de Interne îndrituite de lege pe aceasta linie.

Hotararea Guvernului nr. 311 din anul 1964 cuprinde dispozitiuni si precizari concise legate de organizarea si atributiile “Comisiei guvernamentale pentru pasapoarte se vize”; “Comisia pentru pasapoarte si vize din Ministerul Afacerilor Interne” si “Ministerul Afacerilor Externe”, ca autoritati centrale de indrumare si coordonare in domeniu. Erau enumerate categoriile de persoane ce puteau beneficia de posesia pasaportului diplomatic de serviciu, simplu, certificatului de calatorie, atat pentru deplasarile temporare sau definitive din tara (emigrare). Au fost stipulate in mod expres termenele initiale de valabilitate, cat si perioadele de timp pentru care pot fi prorogate ulterior.

Se consemna dispozitia imperativa ca “documentele de trecere a frontierei romane dau dreptul de a intra, iesi sau tranzita teritoriul R.P.R. daca sunt prevazute cu viza romana”. Penru prima data, dupa instituirea noului sistem legislativ comunist din materie de pasapoarte, sunt mentionate in mod expres elementele si rubricile cuprinse in formatul vizelor romanesti, avandu-se in vedere natura pasaportului , calitatea titularului, cat si motivele calatoriei: organul care a acordat viza; numarul; natura si felul vizei; prenumele insotitorului, membrii de familie ai titularului documentului de calatorie; tara in care calatoreste; valabilitatea vizei si durata sederii in tara sau in strainatate; numarul calatoriilor; punctele de frontiera; data aplicarii vizei; semnatura si stampila organului emitent.

Era inclusa in acest normativ prevederea ca “ pasapoartele erau inmanate titularilor de catre organele care le elibereaza in schimbul buletinului de identitate” iar la “inapoierea in tara vor fi predate organelor emitente”. Pierderea documentului de calatorie trebuia anuntata in termen de 48 ore.

Prin aceasta hotarare s-au aprobat si schimbările privind culoarea, caracteristicile de fond si forma a pasapoartelor: culoarea verde pentru coperta pasaportului simplu, albastru-verzui inchis pentru coperta pasaportului de servicuiu si maro inchis in continuare pentru coperta pasaportului diplomatic.

La sfarsitul anului 1964, printr-o dispozitie a ministerului Afacerilor Interne s-a aprobat ca la nivelul militiilor judetene sa functioneze, in structura independent, servicii si birouri cu atributiuni nemijlocite in primirea si rezolvarea unor categorii de cereri ce vizau eliberarea pasapoartelor simple si a certificatelor de calatorie.

Ultima perioadă în evoluţia paşaportului românesc se poate afirma că începe odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 973 din 23 octombrie 1968, aprobat prin Legea nr. 43 din acelaşi an şi a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2414 din 28 octombrie 1968, când asistăm la o relaxare şi o mai mare transparenţă si simplificare a sistemului călătoriilor internaţionale şi a condiţiilor impuse pentru obţinerea paşaportului.

În “expunerea de motive” la legea de aprobare a decretului se arăta că “dezvoltarea multilateral a Republicii Socialiste România, extinderea continuă a relaţiilor externe ale ţării noastre pe plan diplomatic, economic, tehnico-ştiinţific şi cultural, au determinat în ultimii ani sporirea numărului cetăţenilor români care călătoresc în străinătate”, fapt ce impune ca actele unor normative în domeniu să fie îmbunătăţite “în sensul de a se crea facilităţi pentru obţinerea paşapoartelor şi a se simplifica formalităţile legate de trecerea frontierei de stat”.

Apariţia noilor reglementări survin în contextul evenimentelor şi tensiunilor europene de la acea vreme, generate de invazia Cehoslovaciei de către trupele armate ale Tratatului de la Varşovia, în toamna anului 1968, si consecinţele acesteia în planul relaţiilor internaţionale.

Potrivit noului act normative, paşapoartele ce puteau fi eliberate de către autorităţile române erau: paşaportul diplomatic, paşaportul de serviciu, paşaportul simplu, paşaportul pentru cetăţeni români domiciliaţi în străinătate şi paşaportul pentru persoane fără cetăţenie. Primele trei categorii de paşapoarte erau emise pentru o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de a fi prelungite pentru o nouă perioadă făro a depăşi 10 ani de la data eliberării. Paşaportul pentru cetăţenii români domiciliaţi în străinătate se emitea pentru o perioadă de 1-2 ani, putând fi prelungit pentru o nouă perioadă de 1-2 ani, fără a depăşi 10 ani de la data emiterii. Paşaportul pentru persone fără cetăţenie era valabil 1 an şi putea fi prelungit până la efectuarea călătoriei la care acesta dădeau dreptul.

Cetăţenii români care doreau să călătorească în străinătate, în scop turistic depuneau cererile pentru obţinerea paşapoartelor şi vizelor la agenţiile Oficiului Naţional de Turism, iar pentru plecări pente graniţă în alt scop decât turistic, cererile puteau fi depuse şi la organele de militie, dacă solicitanţii făceau dovada că au asigurată întreţinerea în străinătate sau că posedau în mod legal valuta necesară. De regulă, rezolvarea cererilor cu privire la paşapoartele necesare călătoriilor în scop de serviciu şi turistic se făcea în termen de 30 zile de la data depunerii lor. O prevedere prohibitivă din cuprinsul H.C.M., prevedea ca toate tipurile de paşapoarte după efectuarea călătoriei sau încheierea misiunilor oficiale, să fie păstrate de către instituţiile emitente.

Potrivit celor două reglementări, organele obligate să exercite atribuţii cu privire la paşapoarte erau: Comisia pentru probleme de paşapoarte şi vize de pe lângă Consiliul de Miniştrii, precum şi organele Ministerului Afacerilor Interne şi al Ministerului Afacerilor Externe.

Tot în aceste acte juridice – Decretul nr. 973/1968 şi HCM nr. 2414/1968 – erau prevăzute în mod expres situaţiile în care eliberarea paşaportului putea fi refuzată sau paşaportul emis putea fi retras ori anulat. Aceste impedimente la eliberarea documentelor de călătorie au vizat persoanele faţă de care se efectua urmărirea penală sau era trimis în judecată penală, care aveau debite faţă de o organizaţie socialistă şi prin plecarea lor în străinătate încercau să se sustragă de la plata lor; care prin plecarea lor în exterior ar putea duce prejudicii intereselor statului roman ori afecta bunele relaţii ale acestuia cu alte tări.

Anterior acestor reglementări, refuzul eliberării paşapoartelor era la bunul plac al autorităţilor de miliţie şi securitate, neexistând motivele de respingere a solicitărilor, expres stipulate prin acte normative.

În consonanţă cu noua atmosferă de destindere, în toaman anului 1968 au fost emise Decretul nr. 294 şi Hotărârea de miniştri nr. 743, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, conform cărora s-a înfiinţat Direcţia pentru Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii Frontierei (DPESCTF). Această nou înfiinţată instituţie a asigurat o mai eficientă şi unitară activitate de organizare, coordonare şi rezolvare în plan naţional şi teritorial a activităţilor şi problemelor ce vizau problematica paşapoartelor, străinilor şi controlul trecerii frontierei. A fiinţat sub această titulatură mai bine de 30 de ani, respective până la începutul anului 2000.

Dupa momentul 1968 regimul conditiilor de eliberare, cat si valabilitate al pasapoartelor cunoaşte măsuri de mai mare transparenta si facilitati menite sa favorizeze schimburile economice, tehnico-stiintifice, cuturale si turistice ale Romaniei cu tarile din spatiul occidental european, cat si din alte zone geografice. Aceste realitati si tendinte pozitive au constituit un bun temei si legiferare din partea statului roman fiind concretizate prin Decretul nr. 156 din 24 martie 1970 si Hotararea Consiliului de Ministri nr. 424 din septembrie 1970. Aceste normative, cu unele modificari si completari ulterioare, insa fara a afecta structura si continutul lor au fost in vigoare pana in ianuarie 1990. Cu toate prevederile restrictive cuprinse in noile reglementari, comparativ cu precedentele dispozitii – decretul nr. 973/ 1968 si HCM nr. 2414/1968 – acestea stipulau mai in detaliu si concis atributiile organelor cu responsabilitati in eliberarea pasapoartelor, durata de valabilitate a vizelor acordate si numarul de calatorii la care dadeau dreptul avandu-se in vedere calitatea persoanei, scopul si durata calatoriei sau misiunii. Tot odata se prevedea ca cetatenii romani se puteau deplasa in strainatate, in scop personal, numai adata la 2 ani calendaristici fiind enumerate, insa si exceptiile de la aceasta regula.

Directiva de partid si schimbarea legii pasapoartelor

In primavara anului 1970, respectiv la inceputul lunii martie, Comitetul Executiv al CC al PCR a luat o hotarare vizand „introducerea ordinei in regimul de eliberare, pastrare si folosire a pasapoartelor”, iar prin Cancelaria sa o transmitea ministrului afacerilor interne de la acea vreme, Cornel Onescu (1920-1993). Contextul aparitiei acestei directive de partid a fost legat de cresterea tot mai mare a solicitarilor de plecare/ stabilirea definitiva in strainatate, cat si de numărul mare al ramanerilor in exteriorul granitelor nationale a acelor ce avand pasaport asupra lor au efectuat calatorii in scop personal, turistic sau oficial in occident.

Masurile dispuse, de catre conducerea partidului, si-au pus amprenta si au marcat spiritul si constructie legislativa a regimului conditiilor de eliberare a pasapoartelor si vizelor, cat si intreaga problematica a calatoriilor in/ din strainatate pana la prabusirea sistemului comunist din decembrie 1989.

Preponderent, directiva de partid din 3 martie 1970 a vizat si dispus materializarea urmatoarelor masuri: pastrarea tuturor pasapoartelor aflate la acea data in custodia ministerelor, organizatiilor centrale, intreprinderilor, institutiilor, cat si asupra titularilor, in mod centralizat de catre Consiliului Securitatii Statului; vizele (iesire – inapoiere) pe termen si cu calatorii multiple aplicate in pasapoartele aflate la toate institutiile de stat sau persoanele fizice aflate in tara erau anulate; persoanele care detineau functii in nomenclatura organelor de partid si de stat li se eliberau pasapoarte si vize de iesire din tara, indiferent de scopul si durata calatoriei, numai cu aprobarea organelor de partid si de stat in a caror evidenta se aflau. S-a instituit in mod imperativ raspunderea conducatorilor ministerelor, institutiilor si organizatiilor fata de cadrele aflate in subordinea lor si care erau propuse pentru a li se elibera pasapoarte, indiferent de scopul si perioada calatoriei, iar la inapoierea in tara, fiecare persoana era obligata sa predea/ restituie pasaportul, in termen de 48 de ore autoritatii care l-a emis.

Cea mai importanta si semnificativa masura dispusa era aceea ca „intreaga activitate de pasapoarte va fi condusa si indrumata de Consiliul Securitatii Statului”, respectiv aceasta asigura pastrarea in mod centralizat a documentelor de calatorie la Directia Pentru Pasapoarte, Evidenta Strainilor si Controlul Trecerii Frontierei si la serviciile judetene din subordinea acesteia. Prin conferirea acestor responsabilitati politice/ juridice, securitatea statului comunist era abilitata in mod expres, direct si neingradit cu tot ceea ce implica eliberarea, pastrarea si anularea pasapoartelor si vizelor, fiind obligata sa ia masuri pentru„verificarea temeinica a calatorilor care solicitau pasaport sau viza de iesire din tara, sa vegheze la respectarea riguroasa a reglementarile in aceasta materie si sa informeze in mod operativ conducerea superioara de partid si de stat in legatura cu ramanerile in strainatate a unor cetateni romani”.

Prin aceasta directiva, cancelaria partidului a comunicat Consiliului Securitatii Statului şi Ministerului Afacerilor Externe ca in „cel mai scurt termen sa prezinte propuneri pentru imbunatatirea legii privind regimul pasapoartelor, precum si hotararilor Consiliului de Ministri, referitoare la stabilirea si aplicarea masurilor ce au decurs din aceasta”.

Legiferarea initiativelor, indicatiilor si propunerilor dispuse de catre conducerea superioara de partid si-a gasit materializarea in elaborarea intr-un termen extrem de scurt, a Decretului nr. 156 din 24 mrtie 1970 si a Hotararii Consiliului de Ministri nr. 424 in 9 aprilie 1970, normative care cu unele modificari ulterioare, insa fara impact deosebit asupra acestui domeniu, au ramas in vigoare pana la aparitia Decretului – lege nr. 10 din 18 ianuarie 1990.

Sirul actelor normative emise in perioada statului totalitar, pe baza carora s-au asigurat functionarea si materializarea regimului calatoriilor in strainatate, cat si a documentelor in virtutea carora avea loc trecerea frontierei de stat, este incheiat in anul 1985, odata cu aparitia la 5 decembrie a Decretului nr. 331 si a Hotararii Consiliului de Ministri nr. 227 din 9 decembrie.

Prin dispozitiile lor, acestea au consfiintit aparitia si punerea in uz, pe scena actelor de calatorie romanesti, a „Titlului de Calatorie”.

Potrivit reglementarilor, acesta era eliberat străinilor care pe timpul şederii in tara noastră si-au pierdut documentele de trecere a frontierei si nu puteau obţine noi acte ale statului cărora aparţineau, deoarece acesta nu avea in România un oficiu diplomatic sau consular care sa-i reprezinte interesele; acestor categorii de persoane li se eliberau aceste titluri de către organele de miliţie judeţene sau a municipiului Bucureşti, in funcţie de locul unde au fost pierdute paşapoartele. Pana la apariţia acestui tip de document de calatorie, persoanelor in cauza li se elibera „Paşaport pentru persoane fara cetăţenie”.

Scopul real al acestor modificări din sistemul paşapoartelor se regăseşte in referirile vizând cea de-a doua categorie de persoane ce puteau beneficia de posesia lui, respectiv “persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitiva in străinătate şi au îndeplinit formalităţile pentru renunţarea la cetăţenia română”.

Autorităţile romane pe parcursul perioadei 1948 -1989 nu au folosit in limbajul juridic specific, expresii care sa recunoască realitati legate de emigrare sau imigrare, uizitând expresia: „plecare definitiva”; „cetatean roman domiciliat (stabilit) in străinătate”, „renunţarea la cetăţenia romana”, etc.

Cetatenii romani, pana la aceasta data, care solicitau plecarea din tară, se puteau afla in următoarele situaţii: renunţau la cetăţenia romana si se stabileau în alte tari, sau îşi păstrau cetăţenia si cereau si aprobare pentru a domicilia in alte state. Primei categorii de foşti romani li se eliberau „Paşapoarte pentru persoane fara cetăţenie”, iar celei de a doua „Paşaport pentru cetatean roman domiciliat in străinătate.”

Se poate concluziona ca paşaportul romanesc, ca entitate juridica si vector ce asigura mişcarea, s-a circumscris cadrului politic, social, economic si administrativ, instituit de regimul comunist, fiind folosit ca mijloc de control si supraveghere a miscarilor peste frontiera, cat si de rezolvare a unor interese de moment sau de perspectiva. In cadrul relaţiilor interstatale, cat si a cooperării din diverse domenii, s-a constituit si intr-o dimensiune pozitivă, rezidând în aceea că a înlesnit şi facilitat contactul si legatura cu lumea si realităţile occidentale.

Întregul sistem legislativ instituţional şi suport procedural ce au stat la baza regimului de eliberare a documentelor de calatorie, din perioada comunista, a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 10 din 8 ianuarie 1990 si Hotărârea Guvernului nr. 29 din 10 ianuarie 1990.

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>