Published On: vin, feb. 17th, 2017

Muzeul de Artă din Cluj-Napoca organizează în perioada 16 febriarie-19 martie 2017 expoziţia „Daniel Spoerri. Partea din spate a Păsării Paradisului. Mănâncă arta!”, reunită sub genericul tematic „Cabinet de colecționar”.

Autor: Silvia Suciu

Surprind situaţii apărute accidental pentru a le face să rămână împreună permanent. Cu speranţa de a-i produce privitorului o senzaţie de disconfort. Voi reveni mai târziu asupra acestui aspect.

Trebuie să mărturisesc că nu pun preţ pe creaţiile individuale. Poate e un fel de snobism în această afirmaţie, însă eram convins de acest lucru înainte să încep să realizez tablourile-capcană. Pentru mine, tablourile-capcană sunt pur şi simplu o modalitate novatoare de a-mi mărturisi această credinţă. Nu am nimic împotriva creaţiilor altora, sau, cel puţin, a majorităţii lor. Arta mă interesează dacă dă o lecţie privirii; intepretările individuale mai mult sau mai puţin obiective pe care arta le poate suscita nu îşi găsesc locul în acest context. În orice caz, este dificil de stabilit o graniţă, iar privitorul este îndreptăţit să-şi formuleze propriile interpretări, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. În cazul meu, a privi o lucrare înseamnă a vedea situaţii şi elemente din viaţa de zi cu zi care au o importanţă minimă, sau chiar deloc.

Vorbind propriu-zis de modalităţile de funcţionare ale inconştientului, precizia formală şi expresivă este mai puţin importantă în acest moment. Şi îmi permit să aduc în discuţie ideea de accidental deoarece şi eu sunt privitorul mândru şi modest, în acelaşi timp, al operei mele. Mândru, deoarece eu semnez lucrările cu ceea ce a produs accidentalul, şi, deci, nu sunt responsabil. Modest, deoarece mă mulţumesc să asist (şi e rău pentru că modestia mea e mare). Asistent al accidentalului – aceasta ar putea fi calificarea mea profesională. Dar, trebuie să admit că nu sunt primul. De altfel, e acelaşi lucru, şi consider că originalitatea nu este absolut necesară.

Când afirm că tablourile-capcană trebuie să creeze disconfort privitorului, este pentru că detest stagnările. Nu-mi place imobilitatea. Îmi place contrastul produs de asocierea diferitelor obiecte, să le scot din contextul schimbării şi al circulaţiei constante. Şi asta, în ciuda faptului că îmi place ideea de schimbare şi mişcare. Îmi place să cred că mişacrea, imobilul, moartea trebuie să producă schimbarea şi viaţa.

Un ultim lucru: nu priviţi aceste tablouri-capcană ca pe o formă de artă. Priviţi-le ca pe un soi de informaţie, o provocare, o modalitate de a vă dirija privirea spre sfere care, în general, nu vă atrag atenţia. Asta e tot!

Ce este arta? Probabil este o formă de viață? Poate fi în acest caz?

 

DANIEL SPOERRI despre TABLOURILE CAPCANĂ

Din catalogul expoziţiei „1960 Noii Realişti”. Muzeul de Artă Modernă. Paris. 1986

 

 

« CAPCANELE » LUI DANIEL SPOERRI

 

Ce înseamnă să ai o idee? […] A avea o idee este un eveniment rar, nu se întâmplă în fiecare zi, a avea o idee este un soi de sărbătoare! Şi a avea o idee nu e ceva comun sau general… O idee, atunci când apare, este deja consacrată, asemeni autorului ei… 

[Gilles Deleuse. Qu’est-ce que l’acte de création?]

 

O fotografie din 1959 ni-i înfăţişează pe Heinz Mack [1931, Lollar/ Germania] şi pe Daniel Spoerri [1930, Galaţi/ România] la Anvers, alături de Otto Piene şi alţi adepţi ai Noului Realism: Jean Tinguely, Yves Klein. Pol Bury… O masă pe care tronează berea, resturi de mâncare şi scrumierele pline… Fotografia a reprezentat punctul central al unei expoziţii realizate de Ludwig Museum din Köln, în 2010, cu ocazia aniversării a 80 şi respectiv 81 de ani de la naşterea lui Daniel Spoerri şi a lui Heinz Mack, expoziţia abordând opera celor doi artişti din anii ‘50-‘60.

Acest „instantaneu” marchează debutul demersului artistic care îl va face cunoscut pe Daniel Spoerri pentru inovaţia pe care o aduce în arta plastică: impunerea şi dezvoltarea ideii de Eat Art. Câţiva ani mai târziu, Spoerri avea să oprească acest gen de chermeze într-un anumit punct, pentru a fixa momentul sub forma unui tablou.

Daniel Spoerri s-a impus pe scena plastică internaţională prin aşa-numitele „tablouri-capcană”, un tip de asamblaj în care adună grupuri de obiecte care rămân pe masă după un festin – resturi, tacâmuri, veselă – transformând totul într-un tablou gata să fie expus. Artistul defineşte aceste tablouri-obiect drept „…obiecte aflate în poziţii aleatorii, dispuse ordonat sau dezordonat – pe mese, în cutii sau sertare – şi fixate exact în poziţia în care sunt. Doar modul de afişare se schimbă: întrucât rezultatul se va numi „tablou”; ceea ce era dispus în plan orizontal va fi dispus în plan vertical. De exemplu, tot ceea ce rămâne după consumarea unei mese va fi lipit de tăblia mesei, care va fi agăţată pe perete.” Pentru realizarea acestor instalaţii, artistul colectează obiecte de uz cotidian, le asamblează pe un suport adecvat temei pe care doreşte să o abordeze [tăblia unei mese, un scaun, un platou, o cutie, etc.], montând întregul ansamblu pe verticală. Dinamismul plastic se naşte din relaţiile subtile create între obiecte, sau chiar din diferitele aspecte ale aceluiaşi obiect. „Capcana” pe care Spoerri o „întinde” publicului constă în faptul că acesta este determinat să regândească semnificaţia şi contextul cultural al obiectelor prezentate.

 

 

MAT

 

Spirit întreprinzător, Daniel Spoerri pune bazele Editurii MAT [Multiplication d’art Transformable, în 1959, la Paris], întreprindere care produce şi vinde în exclusivitate exemplare tridimensionale ale operelor unor artişti precum Marcel Duchamp, Dieter Roth, Pol Bury, J.R. Soto, Yacov Agam, Jean Tinguely, Victor Vasarely, Christo şi alţii. O primă expoziţie realizată de Editura MAT va avea loc în noiembrie-decembrie 1959, la Galeria Edouard Loeb [Rue de Rennes, Paris].

Lucrarea lui Man Ray – Obiectul indestructibil – a fost produsă în 100 de exemplare de către MAT. Intitulată iniţial Objet à détruire şi creată în 1923, lucrarea lui Man Ray reprezintă un metronom produs de întreprinderea Qualité Excelsior, de acul căruia este ataşată o imagine decupată reprezentând ochiul unei femei. Potrivit declaraţiilor făcute de autorul lucrării, aceasta trebuia să fie „un martor tăcut care să îl privească pictând în atelier”. Prima expunere publică a acestui obiect a avut loc în 1933, la Galérie Pierre Colle din Paris, sub numele de Eye-Metronome, Man Ray declarând că ar dori să îl distrugă în timpul unei performanţe publice. Obiectul va fi distrus, într-adevăr, însă nu de către creatorul lui, ci de un grup de studenţi protestatari conduşi de poetul Jean-Pierre Rosnay, care au dat buzna în Expoziţia DADA, de la Paris, în 1957, unde era expusă şi lucrarea lui Man Ray; unul dintre aceştia a scos un pistol, a ochit lucrarea şi a distrus Obiectul… Banii primiţi de pe asigurare au fost folosiţi de Man Ray pentru producerea a 100 de exemplare din această lucrare, intitulată ulterior de autor Object indéstructible, ca aluzie la natura indestructibilă a ideii originale, dar şi la imposibilitatea distrugerii tuturor còpiilor. În prezent, lucrarea se află în colecţiile Tate Modern, Londra; MOMA, New York; Reina Sofía, Madrid, etc.

 

 

MULTIPLE ART & FLUXUS SHOP

 

Punând bazele Editurii MAT, Spoerri pleacă de la ideea de producţie a unor serii de lucrări ale diferiţilor artişti; obiectele produse aveau să fie mai mici decât lucrarea originală, iar preţurile cât mai accesibile publicului larg. Cu această iniţiativă, Spoerri va introduce pe piaţa artistică termenul de multiplu, care avea să joace rolul jucat iniţial de gravură: răspândirea mesajului operei în rândul unei audienţe cât mai largi. Anii ’60 au cunoscut, de altfel, un impuls democratic care a dus la dezvoltarea considerabilă a pieţei de artă pentru vânzarea multiplilor; astfel, până la sfârşitul anilor ’60 asistăm la un boom al acestei pieţe, o dată cu creşterea numărului expoziţiilor de mare amploare şi a târgurilor de artă.

Un rol important în evoluţia multiplilor l-a avut mişcarea Fluxus, iniţiată la începutul anilor ’60 şi la care Spoerri era afiliat, mişcare caracterizată printr-o „atitudine puternic dadaistă, artiştii afiliaţi la aceasta dând dovadă de un spirit spontan şi plin de umor” [ArtLex]. În 1963, din dorinţa de a reduce elitismul pieţei de artă, artistul american de origine lituaniană George Maciunas [1931, Lituania – 1978, S.U.A.] deschide la New York un „Fluxshop”, unde vinde „Fluxboxes” şi „Flux-Kits” – cutii/ valize compartimentate, cuprinzând o largă varietate de multipli după operele diferiţilor artişti din cadrul mişcării [broşuri mici, jocuri interactive, obiecte]. Există chiar şi o „Fluxus Lady” care face o bună promovare întregii afaceri.

În calitate de membru afiliat la mişcarea Fluxus din Europa, Joseph Beuys [1921-1986, Germania] a lucrat în mai multe rânduri cu Maciunas, în 1965 începând să producă propriii multipli. Spre deosebire de lucrările propuse de Maciunas şi care reprezentau reproduceri de mici dimensiuni după operele unor artişti, Beuys realizează lucrări cu un caracter mai sculptural, plecând de la materiale găsite şi combinate cu elemente realizate manual, ceea ce îl îndepărtează de ideea iniţială a lui Spoerri cu privire la multipli. Asemeni lui Spoerri şi lui Maciunas, Beuys are o viziune democratică cu privire la artă, lucrările sale fiind concepute ca „vehicule” pentru creşterea accesibilităţii la ideile artistice şi răspândirea acestora în rândul unui public cât mai larg.

 

 

MICUL DEJUN AL LUI KICHKA

 

Pentru a realiza multipli este nevoie de o idee şi de realizarea unui prototip! Primul tablou-capcană este realizat de Spoerri în 1960, pornind de la resturile unui mic-dejun mâncat de prietena lui, Kichka – Micul dejun al lui Kichka; un an mai târziu, această lucrare este expusă în expoziţia „The Art of Assemblage” de la Muzeul de Artă Modernă din New York, care, ulterior, a şi cumpărat-o. La Paris, „tablourile-capcană” realizate de Spoerri sunt expuse la Palais des Expositions de la Porte de Versailles, în cadrul Festivalului Artei de Avangardă din 1960.

Demersul principal al operei lui Daniel Spoerri se va concentra, de acum încolo, în jurul ideii de mâncare/ consum/ servire a mesei, inovaţia lui fiind transpusă şi în alte contexte. Daniel Spoerri deschide prima expoziţie personală, în 1961, la Galeria Arturo Schwarz din Milano, urmată în acelaşi an de show-ul „Der Krämerladen” [„Băcănia”] de la Galeria Addi Koepcke din Copenhaga, unde vinde conserve cumpărate de la magazin. Amprenta personală a artistului apare pe etichetă, unde Spoerri îşi pune semnătura, alături de inscripţia: „Caution! Artwork” [„Atenţie! Capodoperă”]. În acelaşi an, realizează expoziţiile „Der Koffer” [„Valiza. Toţi Noii Realişti într-o valiză”], la Galeria Lauhus din Köln şi „Bewogen Beweging” [„Du-te-vino”], la Stedelijk Museum din Amsterdam.

Cu un an înainte, Arman trimitea în loc de invitaţii pentru expoziţia „Le Plein” o cutie sigilată de sardine purtând menţiunea „A se deschide înainte de 25 octombrie 1960”; cutia conţinea resturi [bilete de metrou, cenuşă, chibrituri, mucuri de ţigară] şi o bucată de hârtie pe care scria „un eveniment capital la Galeria Iris Clert”. Fiecare cutie era semnată şi numerotată.

Daniel Spoerri şi Arman fac parte din grupul de artişti care au format Noul Realism, mişcare fondată în 1960 de către criticul de artă Pierre Restany şi pictorul Yves Klein, în timpul expoziţiei colective de la Galeria Apollinaire din Milano. La 27 octombrie 1960, în atelierul lui Yves Klein, Restany scrie primul manifest al grupului, intitulat „Declaraţia Constitutivă a Noului Realism”, în care proclama: „Noii Realişti sunt conştienţi de singularitatea colectivului lor. Noul Realism = noi modalităţi de percepţie a realului.” Declaraţia este semnată de artiştii afiliaţi mişcării – Yves Klein, Arman, Martial Raysse, Pierre Restany, Daniel Spoerri, Jean Tinguely – şi de ultra-letriştii François Dufrêne, Raymond Hains, Jacques de la Villeglé. În 1961, li s-au alăturat César, Mimmo Rotella, apoi Niki de Saint Phalle şi Gérard Deschamps. Christo a expus frecvent alături de aceştia.

 

 

…PARIS…RUE MOUFFETARD…HÔTEL CARCASSONNE…CHAMBRE 13…

 

Buzunarele, mesele şi casele noastre sunt invadate de obiecte depuse de marile maree terestre. [Roland Topor, în prefaţa Topografiei…]

 

La Paris, Spoerri locuieşte în camera cu numărul 13 din Hotelul Carcassonne, strada Mouffetard. În dreapta uşii de la intrare se află o masă pe care soţia sa Vera o vopseşte în albastru. Plecând de la aceasta, Spoerri desenează o hartă pe care delimitează şi numerotează cele 80 de obiecte care se află pe masă în ziua de 17 octombrie 1961, exact la ora  3:47 p.m., descriind fiecare element în funcţie de amintirile personale evocate de acesta, dar şi realţia dintre diferitele obiecte aflate pe masă, după modelul cataloagelor de muzeu. Acest demers stă la baza volumului Topographie Anécdotée du Hasard, un “tablou-capcană de tip literar” realizat cu prilejul expoziţiei Spoerri de la Galérie Lawrence din Paris, în 1962.

Prima versiune a Topografiei… cuprinde un pamflet de 53 de pagini, o hartă împăturită şi un index, distribuite ca publicitate pentru expoziţie. Toate aceste materiale oferă o imagine coerentă şi reală a călătoriilor întreprinse de Spoerri, a prietenilor lui şi a căutărilor sale artistice, fapt pentru care Peter Frank numea Topografia… “un tur de forţă auto-biografic”. În 1966, editura new-yorkeză Something Else Press publică versiunea engleză a volumului în traducerea lui Emmett Williams, cu notele acestuia, ale lui Spoerri şi ale altor prieteni.

În 1968 apare versiunea germană a Topografiei… [Anekdoten zu einer Topographie des Zufalls], tradusă de Dieter Roth; aceasta o întrece cu o treime pe cea franceză prin adnotările făcute de traducător. Dacă iniţial, prin acest demers, Spoerri doreşte să facă haz de fluctuaţiile pieţei de artă, textul va suscita interesul prietenilor lui care se oferă să îşi aducă contribuţia în diverse moduri la ediţiile care i-au urmat, volumul reprezentând autobiografia unei generaţii de intelectuali presărată cu anecdote personale. Pentru fiecare obiect de pe masă, Roland Topor realizează ilustraţiile.

Un capriciu, un joc în care sentimentele capătă un loc aparte, iar lumea din jur este percepută ca o experienţă primordială şi personală, re-vizuită cu orice ocazie. Fiecare participant la acest volum devine personaj principal, mărturisindu-se pe sine cu scopul de a scoate în evidenţă personalitatea maestrului Daniel Spoerri. În 1990, cu prilejul unei ample retrospective Daniel Spoerri, Centrul Georges Pompidou reeditează versiunea originală a volumului, iar în 1995 apare la Editura Atlas Press de la Londra versiunea engleză, extinsă, cuprinzând toate materialele auxiliare şi adnotările făcute asupra textului de-a lungul timpului. Această ediţie – An Anecdoted Topography of Chance [Re-Anecdoted Version] – va ajunge la 365 de pagini.

 

 

723 OBIECTE DIN BUCĂTĂRIE

 

Ce ste un vernisaj dacă nu un moment de întâlnire, de discuţie şi de „savurare” a operei artistului?! În 1963, Daniel Spoerri transformă spaţiul Galeriei J de la Paris într-un restaurant, în cadrul expoziţiei „723 Ustensiles de cuisine”. Începând cu ora 19.00, publicul vizitează expoziţia în care sunt expuse ustensile şi obiecte pe care le întâlnim în bucătării, iar de la ora 20.00 acesta serveşte masa. Meniul-invitaţie anunţă: „Atenţie! Având în vedere că locurile pentru servirea mesei sunt limitate la 10 persoane pe seară [pentru bufet – 20 de persoane], îi rugăm pe cei interesaţi să ne comunice meniul ales, fie telefonând la DANton 30-65, fie trimiţând meniul la Galeria J. Totul la preţul moderat de 15 Franci!”

Galeria J devine restaurant, artistul se transformă în bucătar, iar criticii de artă şi scriitorii devin chelneri – Pierre Restany, Jean-Clarence Lambert, Tony Spiteris, Jean-Jacques Lévêque, John Ashberry, Alain Jouffroy. În meniu se face referiţă la alţi artişti: vineri, 8 martie, Spoerri propune „O seară Hainsiană”, cu un „Meniu-Omagiu lui Raymond Hains” care începe cu o „Supă lettristă” şi continuă cu „Păianjen de mare cu sos Heins”, „Cochilii St-Jacques gratinate, Mahé de la Villeglé” sau „Ramuri de măslin à la Toulouse-Lautrec” şi alte feluri de mâncare cu nume rezonante. Persoanelor interesate li se propun mai multe meniuri specific naţionale: „Meniu francez”, „Meniu din Indiile Occidentale şi Orientale” [punch rece, salată proaspătă, pui cu mere, ananas, curry şi chutney, ghimbir în sirop, cafea, alcool], „Meniu sârbesc” [şliboviţă, linte cu slănină în vin, limbă de vacă cu lămâie şi amande, salată de ardei, platou de brânzeturi, cafea], „Meniu suedez”, „Meniu maghiar” [papricaş, gulaş, cafea, vin de Takay], „Meniu românesc” [ţuică, salată de vinete, mititei, tocană cu mămăligă, brânză, dulceaţă de trandafiri, rahat, cafea turcească şi alcool]. Pentru diversificare, se propune un „Meniu internaţional” sub forma unui meniu de închisoare [supă de varză şi 125 gr. de pâine], contra sumei de 1.50 franci, sau un „Bufet exotic” [itinerariu gastronomic internaţional reunind specialităţi rare din bucătăriile cele mai exotice, din Mexic în Chile, din Danemarca în Bulgaria, de la Tessin la Auvergne…], la 25 de franci.

Resturile rămase pe mese sunt imortalizate sub formă de meniuri-capcană, prezentate în cadrul unui vernisaj, la sfârşitul perioadei de funcţionare a restaurantului de la Galeria J. „Având în vedere că activitatea gastronomică a bucătarului SPOERRI „DANIEL” necesită consecinţe estetice imediate [în forma cea mai ortodoxă a Noului Realism], publicul este rugat să vină şi să îşi dea cu părerea cu privire la lucrări, marţi, 14 martie de la ora 17.00, în cadrul unui „Vernisaj al Meniurilor-capcană”. În timpul vernisajului este propus un cocktail.

 

 

REVOLUŢIA GASTRONOMICĂ

 

Concidenţă sau nu, această „cină-capcană” întinsă de Spoerri prietenilor să artişti are loc exact la 30 de ani de la apariţia Manifestului bucătăriei futuriste [Manifesto della Cucina Futurista] propus de Filippo Tommaso Matinetti şi Fillìa [Luigi Colombo] şi publicat la Torino, în Gazzetta del Popolo, la 28 decembrie 1930. În Manifestul bucătăriei futuriste, Marinetti pleacă de la premisa că „oamenii gândesc, visează şi acţionează în funcţie de ceea ce mănâncă şi beau”. Astfel, autorii Manifestului propun o seamă de idei revoluţionare pentru o masă perfectă, atât în ceea ce priveşte bucatele servite, cât şi în crearea unei atmosfere prielnice pentru servirea mesei: evitarea pastelor, deoarece acestea provoacă lenea, pesimismul şi diminuează pasiunea; apelul la originalitate şi la armonie în aranjarea mesei şi a mâncării, cu scopul de a suscita imaginaţia comesenilor; unele feluri de mâncare trebuie servite la masă doar în scopuri estetice şi olfactive, şi nu pentru a fi consumate; eliminarea cuţitului şi a furculiţei şi folosirea parfumurilor pentru a îmbogăţi experienţa culinară; orice speech sau discuţie cu temă politică să fie interzise în timpul mesei, iar momentele de muzică şi poezie să fie clar delimitate de momentele de consum.

Ca loc de servire a cinei, Marinetti propune un avion cu motoarele pornite, vibraţiile produse de aceastea stimulând apetitul. Se sugerează înlocuirea tacâmurilor tradiţionale cu un echipament diferit, aducând procesului de servire a mesei o notă de modernitate şi inovaţie, care transformă totul într-un laborator: ozonizatoare pentru mâncare, lămpi cu lumină ultravioletă pentru a activa vitaminele din mâncarea servită, folosirea electrolizei pentru descompunerea alimentelor, autoclave pentru evitarea distrugerii vitaminelor în timpul procesului de pregătire a mâncării, indicatori şi analizatori chimici pentru depistarea procentului de sare, zahăr sau oţet din sosuri…

Bucătăria se transformă într-un laborator sofisticat, cu scopul de a îmbunătăţi actul de consum! Această „răsturnare” a regulilor şi noţiunilor cu care suntem obişnuiţi se dorea a fi cu mult mai surprinzătoare prin servirea unor feluri de mâncare a căror prezentare ar fi trebuit să se facă pe carduri de aluminiu. Din meniu fac parte: „Trandafiri diabolici”, „Piept italian cu raze de soare”, „Ouă divorţate”, „Lapte în lumină verde”… Cina tactilă propusă de Marinetti ar putea foarte bine fi servită copiilor Alfa, Beta, Gama, Delta şi Epsilon, proaspăt ieşiţi din incubatoarele create de „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley:

Cina tactilă:

Începe servirea mesei. Primul fel este o „salată poliritmică” din frunze de salată, curmale şi struguri, serviţi într-un bol aşezat într-o cutie. Pe partea stângă, cutia este prevăzută cu o pârghie. Neavând tacâmuri, oaspeţii mănâncă cu mâna dreaptă, învârtind cu stânga o manivelă. Astfel, se produce muzică, pe care chelnerii dansează până la încheierea consumului „salatei poliritmice”.

Felul doi constă dintr-un „aliment magic”, servit în boluri mici acoperite cu materiale tactile. Bolul este ţinut în mâna stângă, în timp ce cu mâna dreapta se servesc din acesta biluţe de caramel umplute cu diferite ingrediente: fructe uscate, carne crudă, usturoi, piure de banane, ciocolată sau piper. Având în vedere varietatea umpluturilor, oaspeţii sunt mereu surprinşi de noile arome.

Al treilea fel este „gradina tactilă de legume”, prezentat sub forma unei farfurii cu legume crude şi gătite, fără sos. Oaspeţii vor consuma acest fel de mâncare fără a se folosi de mâini: îşi vor adânci faţa în farfurie, faţa şi buzele fiindu-le răsfăţate de senzaţia plăcută lăsată de legume. În timp ce consumatorii mestecă mâncarea, chelnerii le aplică un parfum pe faţă. 

Spre indignarea publicului, futuriştii se amuzau adesea inventând feluri de mâncare care par absurde şi surprinzătoare datorită combinării ingredientelor exotice. De exemplu, se combina mortadella cu nuga, sau ananas cu sardine. O altă dorinţă a lui Marinetti era să-i facă pe italieni să nu mai consume mâncăruri străine şi, mai ales, să folosească cuvinte italieneşti în denumirea diferitelor feluri de mâncare: un sandwich ar fi trebuit să se numească traidue [între doi], un bar  – quisibeve [aici se bea], etc.

Publicarea Manifestului lui Marinetti a provocat reacţii controversate: medicii au fost de acord cu faptul că un consum ridicat de paste duce la îngrăşare şi susţineau o dietă variată. O poziţie diferită a avut primarul oraşului Napoli, Ducele Bovino, care declara unui reporter: „În Rai, îngerii mănâncă doar vermicelli al pomodoro”, la care Marinetti răpunde că astfel i s-a confirmat suspiciunea că „Raiul este un tărâm monoton”.

Referitor la ideile lui Marinetti à propos de mâncare, scriitoarea britanică Elizabeth David menţionează faptul că acestea nu sunt lipsite de bun simţ, însă „în spatele zeflemelei abordate de el se ascunde, de fapt, atitudinea sa fascistă”. Declarând că „spaghetti nu este o mâncare pentru luptători”, Marinetti doreşte, de fapt, să-i pregătească pe italieni pentru război!

„Revoluţia” gastronomică iniţiată de Marinetti şi Topografia… lui Spoerri sunt puncte stabile ale unei istorii a artei văzute din perspectiva consumului, alături de L’Art de la cuisine de Henri Toulouse-Lautrec [1966], Les Dîners de Gala de Salvador Dali [1973], Cocktails to Get You Up de Pete Deevakul şi Steph Russ [2012], sau The Photographer’s Cookbook de Lisa Hostetler.

Toate aceste ediţii speciale dedicate mâncării se aseamănă prin modalitatea în care explorează zonele consumului zilnic, arta şi mâncarea devenind două elemente interconectate cu referinţe culturale şi sociale. Bucătăria devine atelier şi atelierul devine bucătărie… Un bucătar bun trebuie să fie întâi şi întâi creativ şi iscusit, aşa cum un artist operează în atelierul său cu ingrediente [fie că acestea sunt materiale folosite pentru pictură sau sculptură], pe care le combină supunându-se [sau nu] anumitor reguli.

 

 

MĂNÂNCĂ ARTĂ @ RESTAURANTUL SPOERRI

 

Anul 1967 marchează „retragerea” lui Spoerri pe insula grecească Symi, unde realizează combinaţii inedite şi pline de umor între cranii de animale şi obiecte, menite să scoată în evidenţă funcţia primordială şi magică a ceea ce numim „idol”, „fetiş” sau însemne religioase. Tot aici scrie un „Jurnal Gastronomic” şi seria de 25 de texte-obiect „Magie cu nucă” şi publică jurnalul „Micul colos din Symi”. Părăseşte Grecia, făcând o scurtă incursiune prin Nantes – timp în care lucrează asupra textelor din insula Symi -, iar în 1968 publică cartea „Călătoriile Mitologice ale unui Sir Mandeville modern” şi realizează expoziţia „25 de obiecte de magie cu nucă – Conseve de magie cu scorţişoară” la Galeria Gunar din Düsseldorf.

Călătoriile, căutările febrile din atelier, publicarea „Topografiei…” şi discuţiile

incitante pe care le are cu prietenii de breaslă fac ca în 1967 – la opt ani de la „ospăţul” din Anvers – Daniel Spoerri să instituie oficial termenul de „Eat Art”. Prin acesta, el nu se referă la vreo bucătărie pretenţioasă, cu bucătari vestiţi şi iscuţiţi, ci la principiile de bază ale dietei umane, prin lucrările sale căutând răspunsuri la întrebări de genul:

 

Ce ingrediente se folosesc în prezent pentru prepararea mesei?

Ce plante/seminţe/ cereale sunt baza dietei umane?

Câte versiuni diferite ale reţetelor de bază sunt cunoscute?

 

Un an mai târziu, la 18 iunie 1968, Daniel Spoerri deschide, la Düsseldorf, Restaurantul Spoerri, debutând astfel o lungă serie de „banchete”, expoziţi şi proiecte artistice şi culturale cu tentă pantagruelică, amintindu-ne că, înainte de toate, „arta trece prin stomac”.

 

 

Silvia SUCIU

 

februarie 2017

About the Author

-

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>