Maritimo Constanta!
Published On: mar, Mar 26th, 2013

Sentimentul morții și conștiința sinelui în opea lui Max Blecher

Maritimo Constanta!
Share This
Tags

Discursurile personajelor lui Max Blecher, în fapt ale aceleași măști auctoriale demultiplicate la nesfârșit, trimit la filosofia lui Heidegger, dar și la cea a lui Kierkegaard, Jaspers și Husserl.

Pentru a înțelege pesonajul lui Blecher trebuie să pornim asemenea lui Heidegger în Ființă și timp de la înțelgerea timpului în care acesta se situează. Ori timpul naratorului -personaj din romanele lui Blecher este gândit pornind de la moarte.

Analiza morţii nu înseamnă, pentru Heidegger, investigarea a ceea ce simte, în realitate, cineva în momentul morţii, ci ceea ce semnifică moartea iminentă pentru cineva în deplinătatea vieţii sale.

Concepția heideggeriană asupra morții nu este una pesimist-fatalistă ci dimpotrivă, demersul pe care îl face Heidegger este acela de a conștientiza faptul că universul uman este finit. Astfel, a fi autentic, înseamnă pentru Heidegger a fi pe deplin conştient de putinţa cuiva de a fi, care trebuie să includă, posibilitatea, dar nu actualitatea, de-,,a fi în stare a nu fi”.

Perspectiva propusă de Heidegger pentru înţelegerea morţii este orientată spre moartea proprie, nu spre moartea celuilalt.

Naratorul – personaj din romanul Inimi cicatrizate de Max Blecher, Emanuel, ca și ceilalți doi naratori, din Întâmplări în irealitate imediată și Vizuina luminată, este heideggerian pentru că el nu acordă un loc privilegiat ideii de moarte, ci propriei lui morți. Pentru naratorul lui Blecher, moartea înseamnă ,,moartea mea”. ,,A- fi- întru –moarte” devine pentru personajul lui Blecher o modalitate de a se raporta la moarte prin chiar intermediul ființei care este. Personajul lui Blecher stabilește o relație existențială cu posibilitatea de a muri, are certitudinea morții dar gravitatea ei este atenuată de amânare. În cele din urmă, prin ,,reducție fenomenologică”, prin punerea în paranteze a tot ceea ce este nesemnificativ, (aici se poate observa influența lui Husserl), naratorul- personaj din operele lui Blecher învață arta de a muri.

Drama personajului este data de faptul că acesta conștientizează finitudinea universului său. În toate cele trei romne ale sale, Blecher ilustrează un personaj pe deplin conştient de putinţa sa ,,de a fi” care include, însă, posibilitatea de ,,a fi în stare a nu fi”.

Textele lui Blecher amintesc, într-un anumit sens, de literatura de tip narcotic promovată de Thomas de Quincey și chiar de Ch. Baudelaire în Paradisuri artificiale. Perspectiva lui de Quincey, dependent timp de 47 de ani de opiu, conform căreia slăbiciunea și nefericirea nu înseamnă neapărat vină amintește de cea a personajului lui Blecher, Ernest, din Inimi cicatizate – ,,Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a derptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume”[1]. Spațiul, în cazul de față, participă la conturarea propriei identități.

Individualizareacaracteristica despre care vorbea Heidegger, esențială în a înțelege conceptul de ,,sine”, o regăsim și la J.P. Sartre în momentul în care definea conceptul de autenticitate: ,,Autenticitatea raport adevãrat cu alții, cu sine însuși, cu moartea“[2].

Personajul lui Blecher se aseamănă oarecum cu cel camusian, învăță să trăiască în timpuri de catastrofă, își conștientizează limita, însă dezastrul, în cazul lui Becher, vine din interior nu din exterior, din neputința de a fi doar ce este și nimic altceva. Salvarea pentru a depăși absurdul vine din acceptarea ,,irealității” în care se instalează eroul.

În sens heidegeerian a fi autentic înseamnă a conștientiza propria finitudine. Acest lucru poate echivala, uneori, cu o criză a identității. Criza identității – loc comun în literatura modernă și postmodernă, dar nu numai, o identifcăm încă de la personajul clasic, Ulise, care îi spune Ciclopului că numele său este Nimeni. Corespondentul său modern, personajul lui Joyce  – Leopold Bloom, se luptă cu propriile sale temeri, traversând el însuși o criză. Prima scenă cu care se deschide naraţiunea lui Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată,  înfăţişează ceea ce naratorul însuşi numeşte „o criză”, iar criticii literari au completat „a identităţii”: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forţe egale”[3].

Romanul Întâmplări în irealitatea imediată nu este altceva decât naraţiunea (povestea) construirii unei identităţi, a încercării ultime şi disperate de a construi o identitate, alta decât cea dată. Scopul acestei naraíuni este terapeutic, fiind revelat direct de una dintre afirmaţiile auctoriale ale naratorului-personaj: „Când din nou şi din nou mă gândesc la aceste câteva lucruri, încercând zadarnic să le încheg în ceva ce aş putea numi persoana mea (…); când mâna mea încearcă să scrie această ciudată şi neînţeleasă simplicitate, atunci mi se pare, o clipă, ca unui condamnat care o secundă îşi dă seama, altfel decât tuturor oamenilor din jurul lui de moartea care îl aşteaptă (şi ar vrea ca zbaterea lui să fie altfel decât toate zbaterile din lume, reuşind să-l libereze), că din toate acestea va ieşi deodată cald şi intim un fapt nou şi autentic care să mă rezume clar ca un nume şi să răsune în mine cu un ton unic, nemaipomenit, care să fie acel al înţelesului vieţii mele…”[4].

Naratorul homodiegetic al romanului Întâmplări în irealitatea imediată îşi afirmă intenţia de a-şi închega o identitate, de a dobândi un NUME prin scris, printr-o poveste. Actul scrierii ca modalitate de recuperare a eului se dovedeşte a fi un demers central al biografiei, dar şi al prozei blecheriene. Criza identității este provocată, doar aparent, de anumite locuri, cauza lor principală fiind, de fapt, suferința ,,eului că nu este decât eu”, după cum afirma Nicolae Manolescu.

Personajul lui Blecher încearcă disperat să-și construiască identitatea, eşuează însă lamentabil, deoarece unei fiinţe umane nu-i este dat să-şi aleagă identitatea, ci doar să o accepte pe cea care i-a fost dată. Prin intermediul scrisului  reconstruiește propria identitate. Aceasta este cea din urmă strategie de recăpătare a identităţii, este şi singura cu şanse de reuşită, întrucât organizarea narativă a amintirilor pe baza memoriei dă coerenţă şi unicitate sinelui, similaritate cu ipostazele sale anterioare (copil, adolescent, tânăr), atât cât se poate în cazul unei fiinţe cu deficienţe identitare.

Suferința în romanele lui Blecher este un efect al bolii, prefigurând moartea, este o modalitate prin care naratorul – personaj conștientizează propria finitudine. Cu toate acestea, rare sunt momentele când personajul lui Blecher se poate caracteriza prin acea ,,boală de moarte”, de care vorbea Kierkegaard. De fapt, disperarea, maladia sufletului, atinge  personajele lui Blecher într-un singur moment – acela în care personajul conștientizează că ,,eului nu îi este dat să fie decât eu”. În termenii lui Kierkegaard, personajul lui Blecher s-ar putea defini prin ceea ce flosoful danez numea în Boala de moarte, ,,disperarea de a nu voi să fii tu însuți sau de a voi să scapi de sine”[5]. În acest sens, naratorul personaj din romanele lui Blecher, se imaginează, kafkian, fie un copac, fie o eșarfă roșie înr-un buchet de dalii, fie o paiață mica și veselă într-o vitrină. Personajul lui Blecher devine conștient de propria disperare, înțelegând în final că identitatea nu poate fi pierdută, cel mult suspendată prin intermediul halucinațiilor sau a viziunilor.

Halucinațiile personajelor lui Blecher trimit la teza lui Karl Jaspers, conform căreia paranoia ar fi o consecință a schimbărilor biologice. Personajul din  Vizuina luminată, afirma: ,,când sunt singur și închid ochii, ori când în mijlocul conversației îmi trec mâna peste obraz și strâng pleoapele, regăsesc aceeași cavernă intimă și cunoscută, aceeași vizuină călduță și iluminată de pete și imagini neclare, care este interiorul trupului meu…’’[6]. Metoda biografică propusă de Jaspers își poate avea corspondentul în literatură, în ceea ce Mircea Eliade numea ,,metodă oceanografică” sau studierea amănunțită a vieții ca și cum am privi-o cu un ,,ochean întors” (Radu Petrescu). Ochiul lăuntric cu care privește naratorul- prsonaj în propriul său interior nu trădează trăirile persoanjului, ci halucinațiile, viziunile lui. Revenind la incipitul romanului Întâmplări în irealitatea imediată, observăm cu ușurință că naratorul – personaj are experiența unor fenomene vizuale, fără existența unor stimuli senzoriali, astfel, conform teoriei lui Jasper, forma devine mai importantă decât ceea ce vede pacientul, adică conținutul halucinației. Aceste viziuni-forme creează lumea ,,irealității imediate”, prin care naratorul se salvează, reușind să o organizeze coerent, mimetic ca cea în care obișnuia să trăiască odată..

Blecher suspendă moartea sau spaima de moarte așa cum afirma Mihail Sebastian, atingând efectul straniu al unui optimism al resemnării. Naratorul-personaj își acceptă statutul dobândit în urma bolii. Orgoliul personajului lui Blecher este suprimat, boala nu este o stare de excepție, ca la Hortensia Papadat-Bengescu, ci o întâmplare care te sustrage automatismului cotidian. Astfel, pentru Blecher, biologicul se impune ca o realitate deloc neglijabilă, orice frământare a acestuia dezvăluind bucuria de a trăi încă. Blecher este în acest sens heidegeerian deoarce conceptul de moarte îl definește prin acela de viață, chiar dacă ipostaza este mereu aceeași – boala.

Perspectiva naratorului-personaj din  Întâmplari în irealitatea imediata îl apropie pe Blecher în mod vizibil de George Bacovia. Performanța lui Blecher este însă evidentă. În Vizuina luminata, sensibilitatea exacerbată a naratorului  transpare din fiecare fragment al cărții: ,,Ne imaginam în fiecare clipă viața și viața rămâne valabila pentru acea clipă și numai pentru aceea și numai așa cum o imaginăm atunci. Este același lucru dar, a visa și a trăi. În clipa în care se desfașoară visul, întâmplarile lui sunt valabile numai pentru momentele acelea nocturne de somn, dupa cum în trăirea de toate zilele, gândurile și întâmplările sunt valabile numai pentru clipa când se petrec și așa cum le imaginam în acea clipă. Daca am încerca totuși să credem că faptele sunt independente de noi, este suficient ca într-un moment tragic să închidem ochii și regăsim o independență interioara atât de stricată și de hermetică încât putem plasa în întunericul ei orice amintire, orice gând și orice imagine vrem, putem plasa în miezul momentului tragic o glumă, o anecdota ca și un titlu de carte sau subiectul unui film de cinematograf.”[7] De fapt, atât în conștiința autorului, cât și în cea a personajului Blecher, se dă o permanentă luptă, între aparență și esență, sau mai bine spus între irealitatea și realitatea imediată.

Persaonajul lui Blecher, Emanuel, din Inimi cicatrizate, trăiește o experiență similară cu cea a lui Hans Castrop din romanul Muntele vrăjit de Thomas Mann. Sanatoriul devine și pentru acesta, ca și pentru personajul lui Blecher realitatea la care se raportează, singura de altfel. Discursul ambelor personaje devine, uneori, kafkian. Încercat de tuberculoză, Kafka însuși i se adresa doctorului astfel: ,,Omoară-mă altfel ești un ucigaș”! Într-un fel sau altul personajele lui Blecher și Mann suferă precum Josef K din Procesul lui Kafka, un arest: ,,Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut cuiva rău, se pomeni într-o dimineață arestat”[8]. Toate cele trei personaje trăiesc iluzia libertății: sanatoriul este un spațiu reorganizat, camuflat, mimesis al realității / irealității imediate, iar procesul lui Josef K. se derulează doar duminica creând personajului imaginea unei pseudo-libertăți. Pe de altă parte această izolare le dă posibilitatea conștientizării propriei limite, finitudini.

 

Material realizat de Ana Ciobotaru

 

 

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

 

  1. 1.      B a u d e l a i r e  C h a r l e s, Paradisuri artificiale, Editura Institutul European, București, 1996
  2. 2.      B l e c h e r  M a x, Inimi cicatrizate, Editura Art, București, 2009
  3. 3.      B l e c h e r  M a x, Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Art, București, 2009
  4. 4.      B l e c h e r  M a x, Vizuina luminată, Editura Art, București, 2009
  5. 5.      C i o c a n  C r i s t i a n, Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii, Editura Humanitas, 2007
  6. 6.      D r a g o m i r  A l e x a n d r u, Cinci plecări din prezent. Exerciţii de fenomenologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005
  7. 7.      d e  Q u i n c e y  T h o m a s, Confesiunile unui opioman englez, Editura Polirom, București, 2010
  8. 8.      G e l v e n  M i c h a e l, Un comentariu la Fiinţă şi timp, traducere de N. I. Mariş, Bucureşti, Editura Paco, 2004
  9. 9.      H e i d e g g e r  M a r t i n, Repere pe drumul gândirii, Bucureşti, Editura Politică, 1988
  10. 10.  H e i d e g g e r  M a r t i n, Fiinţă şi Timp, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003
  11. 11.  M a r i n o  A d r i a n, Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, București, 1973
  12. J a s p e r s  T h e o d o r   K a r l, General Psychopathology, University Press, Londra, 1997
  13. K a f k a  F r a n z, Procesul, Editura RAO, București, 2007
  14. 14.  K i e r k e g a a r d  A a b y e  S ø r e n, Boala de moarte, Editura Humanitas, București, 1996
  15. 15.  M a n o l e s c u  N i c o l a e, Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc, III, Editura Minerva, București, 1983

 


[1] Blecher Max, Inimi cicatrizate, Editura Art, București, 2009, p.70.

[2] Sartre Paul Jean, apud Marino Adrian, Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, București, 1973, p.13.

[3] Blecher Max, Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Art, București, 2009, p.19.

[4] Blecher Max, Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Art, București, 2009, p.42.

[5] Kierkegaard Aabye Søren, Boala de moarte, Editura Humanitas, Buncurești, 2006, p.95

[6]  Blecher Max, Vizuina luminată, Editura Art, București, 2009, p.1.

[7] Blecher Max, Vizuina luminată, Editura Art, București, 2009, p.30.

[8] Kafka Franz, Procesul, Editura RAO, București, 2007, p. 1.

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>